Eroism sub semnul întrebării

Oferă un zâmbet chiar şi atunci când ţi se rupe sufletul să o faci, ascultă o poveste, chiar şi atunci când nu ai cuvinte de ajutor, dar îmbrăţisarea mereu o ai. Majoritatea se tem să se arunce în mijlocul unor asemenea suferinţe, ce îi poţi spune unei persoane ce are SIDA, când jumătate din timpul lui şi-o petrece în spitale, ce îi poţi spune unei persoane ce are leucemie şi pierde toate luptele cu viaţa, cu ea însăşi, pierde speranţele, pierde credinţa, pierde frumuseţea, părul, trupul bine-cunoscut, ce îi poţi spune unei femei ce nu s-a mai văzut în oglindă de doi ani, de teamă că nu se va recunoşte, de teamă că se va prăbuşii atunci când descompunerea ce o simte, va deveni cu atât mai reală, palpabilă. Doamne, ce dureri inimaginabile pot exista!! Ce le poţi spune?? Tocmai că nu trebuie să spui nimic, fii doar acolo! Nu e mai greu să te gândeşti la toate acestea, decât să faci ceva? Ce le poţi spune? Dar unei mame ce trăieşte cu groaza de a primi o veste proastă în fiece zi de la fiul ce luptă la mii de kilometrii pentru un scop ce nimeni nu-l înţelege, într-un război unde nici o mentalitate nu poate cugeta scopul, dar continuă ca baieţii tineri să piară fără sens. Ce anume vor să facă acei tineri? Doar să fie numiţi post mortem eroi?? O mamă ce îşi îngropă propriul copil şi îl îmbrăţişează pe cel rămas, o mamă singură cu trei copiii, ce se chinuie ca fiecărui din ei să le trezească o pasiune, pe unul ducându-l la baschet, pe altul la innot, şi pe celălalt la şah, şi apoi îi aşteaptă cu masa caldă acasă...ele sunt eroine, ci nu un puşti ce împuşcă pentru a nu fi împuşcat! (Pentru un prieten drag, ce a ales această cale, imi pare rău, dar nici până-n ziua de azi nu înţeleg acest gen de "eroism".)